De la Bach la Piazzolla – Filarmonica Banatul, 15 ianuarie 2016

Asociatia Timisoara Capitala Culturala Europeana > Noutăţi > De la Bach la Piazzolla – Filarmonica Banatul, 15 ianuarie 2016
Fără categorie / 11 ianuarie 2016 / Posted by Timisoara2021

Avancronică de concert FILARMONICA „BANATUL”

Vineri, 15 ianuarie 2016, ora 19

 

Vineri, 15 ianuarie, dirijorul concertului simfonic al Filarmonicii Banatul, David Filip, va conduce un program format din două părţi diferite — Dansuri simfonice „De la Bach la Piazzolla” şi Simfonia nr.7 în La major op.92 de Ludwig van Beethoven. Doru Roman- la marimbă, vibrafon şi xilofon – va fi solistul primei părţi a serii de vineri, avându-l ca invitat pe Mircea Ardeleanu la ţambal. Doru, solist al filarmonicii, a avut amabilitatea să-mi dezvăluie cum a conceput această trecere — De la Bach la Piazzolla, prin dansuri simfonice celebre. Încerc să redau cât mai fidel informaţiile primate de la el: A dorit să prezinte publicului timişorean un vechi instrument de percuţie, xilofonul arhaic, la care azi profesioniştii din orchestre nu mai cântă. Este de formă trapezoidală şi necesită o abilitate specială pentru a fi pus în valoare, abilitate dobândită printr-un studiu intens, pentru că are o claviatură extrem de sofisticată. Mircea, prin ţambalul său, va da un plus de culoare, ca solist invitat, cu intervenţii solistice armonice, în special la final. Programul e un periplu muzical deosebit de interesant care ne poartă prin toate marile perioade ale istoriei muzicii — preclasicism, clasicism, romantism şi perioada contemporană. Să mai menţionăm că prin programul ales, Doru Roman doreşte să prezinte publicului şi doi compozitori români a căror muzică se aude mai rar pe scenele de concert: Petre Elinescu şi Constantin Dimitrescu. Simfonia a VII-a a fost supranumită de Wagner — apoteoza dansului — datorită melodicităţii sale extraordinare şi plăcerii pe care o oferă auditorului. Cu toate că Beethoven era conştient că surditatea de care suferea era un proces evident, ireversibil şi progresiv, şi-a depăşit starea depresivă reuşind să îmbine excelent elementele clasice cu noile virtuţi romantice ce apăruseră în artă. Mai precis, muzicologii consideră că această simfonie este ruptura definitivă cu orice elemente stilistice rămase de la Haydn şi Mozart şi că este punctul de întâlnire şi de plecare împreună cu cei care făceau pasul spre epoca romantică. Această minunată compoziţie optimistă a obţinut de la început un imens succes la public, ba chiar i-a impresionat chiar şi pe unii dintre cei mai ostili critici ai săi. Se spune, deşi avem oarecari dubii, că Richard Wagner ar fi dansat fericit pe muzica acestei simfonii, pe un aranjament făcut la pian de însuşi Franz Liszt. Oricare ar fi adevărul, această simfonie este o mare exclamaţie de bucurie. Doar în partea a doua a simfoniei, aducându – şi parcă aminte de marşul funebru din simfonia a III-a „Eroica”, ne oferă o stare de spirit născută dintr-o procesiune funebră, mai mult nostalgică şi interiorizată decât tragică. Tonalitatea minoră are doar o funcţie expresivă, căci cele două triouri care urmează sunt în tonalităţi majore. Partea a patra, care l-a entuziasmat pe Wagner, este într-adevăr un iureş de mare fericire, un dar neaşteptat de la ursuzul Beethoven. De ce muzica lui Beethoven păstrează un ascendent atât de puternic asupra tuturora? Pentru că limbajul său este mereu determinat de elemente de necesitate, de intervenţie dramatică de neînlăturat. El spunea „În simfonie mă simt cu adevărat în elementul meu. Întotdeauna aud în adâncul fiinţei mele sunetele unei mari orchestre”.

Mircea Tătaru

 

15 ianuarie 2016