Ţinuturile joase românești și Teatrul German

Asociatia Timisoara Capitala Culturala Europeana > Noutăţi > Ţinuturile joase românești și Teatrul German
Fără categorie / 25 aprilie 2014 / Posted by Iozefina Tudor

rp_unnamed-300x2111.jpgA început ca un teatru minoritar, iar astăzi încearcă să-și facă un renume pe arena internaţională. Teatrul German de Stat din Timișoara își dorește să creeze o platformă multiculturală în care să încorporeze trenduri contemporane ale teatrului european.
Timișoara, cel mai mare oraș din regiunea românească Banat este asociat, mai presus de toate, cu revoluţia din decembrie 1989. Aici au pornit o serie de proteste și lupte de stradă care, în cele din urmă, au rezultat în înlăturarea regimului comunist al lui Nicolae Ceaușescu. Cauza directă a protestelor a fost încercarea de a-l ridica pe pastorul László Tőkés de la parohia sa, deoarece acesta criticase în mod public autorităţile. Enoriașii au început să se adune în jurul casei acestuia, cu scopul de a-l proteja. În scurt timp li s-au alăturat trecători, care au scandat lozinci anticomuniste, și, curând, nimeni nu-și mai amintea cauza iniţială a protestului. După câteva zile în care au avut loc ciocniri sângeroase cu poliţia și Securitatea, Timișoara a fost declarat primul oraș liber din România.
„Primul” și chiar „singurul” sunt adjective pe care locuitorii Timișoarei le folosesc astăzi pentru a-și descrie orașul, adesea în contextul dezvoltării economice. Prima berărie din România, primul spital orășenesc, primul ziar, prima stradă din Europa iluminată electric. Timișoara s-a dezvolat într-un mod rapid, deși de-alungul secolelor a trecut prin diferite mâini. A fost revendicată de maghiari, a fost parte a Imperiului Otoman, și provincie a Monarhiei Habsburgice. Pentru scurt timp a fost sub ocupaţie sârbă, în cele din urmă fiind recunoscută ca făcând parte din regiunea de graniţă a României.
Diferiţii ocupanţi și conducători și-au lăsat în urma lor amprenta: în Timișoara s-au stabilit imigranţi de diferite naţionalităţi, limbi și culturi. Astăzi, unul dintre cele mai clare semne ale acestei multiculturalităţi îl reprezintă teatrele locale. Într-o singură clădire și-au găsit drept casă teatre dramatice în trei limbi- română, maghiară și germană: Teatrul Naţional, Teatrul Maghiar ,,Csiki Gergely” și Teatrul German de Stat din Timișoara. Acestora li se alătură și Opera Naţională Română, rezultând, astfel, într-o instituţie culturală unică în Europa.
Perspectiva Hertei Müller
Teatrul German de Stat din Timișoara a fost înfiinţat la 1 ianuarie 1953 pentru minoritatea germană, la momentul respectiv cea mai numeroasă din această regiune a României, așa-numiţii ,,șvabi bănăţeni”, ai căror strămoși au imigrat în Banat cu câteva secole în urmă, cu precădere în perioada Imperiului Habsburgic.Aparent, în secolul XVIII se găsea aici un teatru german, unde trupe ambulante din Berlin și Viena puneau în scenă spectacole de teatru. În anul 1953, același an când Teatrul German de Stat era înfiinţat, într-o localitate din apropierea Timișoarei venea pe lume Herta Müller.
Aceasta a luat în anul 2009 Premiul Nobel pentru Literatură, fiind recunoscută drept autoarea care, ,,combinând în opera sa intensitatea poetică și sinceritatea, a descris o lume a dezrădăcinaţilor”. ,,Nu sunt cu adevărat nemţoaică, dar nu sunt cu adevărat nici româncă. Vin de undeva dintre cele două. În cărţile mele nu am scris încă nicio frază în limba română. România și Germania sunt atât de străine una celeilalte în percepţia mea, încât ciocnirea celor două ar genera un conflict interior.”, a mărturisit aceasta într-un interviu pentru ziarul polonez Dużego formatu. Opera ei a fost puternic influenţată de regimul comunist și persecuţia din partea Securităţii, care nu a încetat nici după emigrarea scriitoarei în Germania, în anul 1987.
Herta Müller și-a făcut debutul în anul 1982, cu opera Ţinuturile joase, o colecţie de povestiri pe care le-a scris în Timișoara, în timp ce lucra ca traducătoare într-o întreprindere. La început, volumul de povestiri a fost simţitor ,,defrișat” de cenzură. Versiunea originală a textului a fost publicată abia după doi ani în Germania, unde aceasta a primit imediat recunoaștere ca autoare din partea conaţionalilor – cel puţin din partea celor nemţi, deoarece în România a fost acuzată că și-a spurcat cuibul.
Ţinuturile joase este un volum de proză scurtă, al amintirilor din copilăria petrecută într-un sat german din Banat. Müller scrie dintr-o perspectivă subiectivă, a unui copil care privește realitatea și lumea celor mari. Naturalismul vieţii de la ţară, exactitatea cu care sunt respectate obiceiurile, severitatea principiilor și credinţa în superstiţii, marcate de imaginea războiului încă recent în amintirea sa (tatăl – fost soldat SS, alcoolic, iar mama – deportată după război ca muncitoare în URSS) se confruntă cu imaginaţia și naivitatea unui copil. Realismul se combină cu onirismul, temerile copiilor se transformă într-un acut spirit de observaţie, și prind forme reale.
Unde, dacă nu la Teatrul German românesc ar fi putut să fie pusă în scenă piesa Ţinuturile joase? Niky Wolcz, actor, regizor, coregraf cu experienţă pe scena internaţională și șvab născut în Timișoara a realizat acest lucru. A reușit să pună în lumină realitatea Banatului rural din anii ’60, și să creeze un portret colectiv al comunităţii germane bănăţene. În spectacol apar, practic, aceleași personaje care se găsesc în memoria scriitoarei. Wolcz a adus pe scenă o naratoare ajunsă deja la maturitate, care din când în când se distanţează de poveste (pe scenă apare, de asemenea, și eul său din copilărie), și care se cufundă uneori atât de adânc în amintiri încât intră în rolul propriei persoane din trecut.
De o mare importanţă în spectacol este și scenografia lui Helmut Stürmer, născut în Timișoara, coleg de breaslă cu Silviu Purcărete. Scenografia românească ,,vrea să ia parte la piesă într-un mod activ”- a scris George Banu (,,Teatrul” nr.3/2012) și cu greu se găsește un exemplu mai clar al acestui lucru. Chiar asta îi e dat personajului din proza lui Müller: să estompeze linia dintre real și imaginar. Stürmer se îndepărtează puţin de realism, trecând prin imaginaţia copilului, filtrată prin memoria naratoarei ajunsă la maturitate. Realitatea anilor ’60 se îmbină cu somnul, literalitatea și metafora.
O ușă și un perete dărăpănat, podeaua din lemn și o bucată de tavan. O scară veche sprijinită de perete, câteva cărămizi împrăștiate, un scaun. Totul înconjurat de un pârâu cu podeţe de lemn și pietre la fund, iar în colţ, o vacă. Acest loc adăpostește familii cu casele lor, un sat, câmpul și școala. Locul concret în care se petrece acţiunea este reprezentat de elemente unice: televizorul vechi, cada ciobită, băncile de școală, patul. Imagini ale micilor evenimente și situaţii sunt prezentate într-un mod clar: când plouă, de pe pălăriile personajelor picură apa, vaca, muribundă, stă în colţ, putându-i-se simţi durerea din ultimele momente de viaţă. În același timp, spaţiul pare să aibă o logică neclară, distorsionată parcă de somnul copiilor. Acţiunea are loc pe o platformă înclinată, deși deformată de timp. Temerile copiilor vin, practic, din dulap. Spectacolul lui Wolcz aduce aminte de fotografiile vechi, când experienţa vizuală este filtrată prin emoţiile care o însoţesc.
Jocul cu diversitatea
Ţinuturile joase, ca spectacol despre nemţii din Banat, creat de către nemţii din Banat pentru, paradoxal, Teatrul German de Stat, este ceva de excepţie. Într-adevăr, factorul determinant al germanităţii acestui teatru este reprezentat de limbă. Toate spectacolele se joacă în limba germană. Această limbă este folosită atât de actori, cât și de ceilalţi angajaţi ai teatrului. Cu toate acestea, cei care lucrează aici sunt cu precădere români, iar șvabii bănăţeni sunt destul de greu de găsit printre ei. E mai ușor să-ţi încerci norocul între graniţele Germaniei. Acum, reprezentanţii acestei minorităţi se găsesc în Banat într-un număr mult mai mic decât înainte. În anii ’70, ’80 și ’90 ai secolului XX au avut loc emigrări masive ale șvabilor bănăţeni în Germania. În consecinţă, Teatrul German de Stat, susţinător al minorităţii și limbii germane, a fost nevoit să caute un alt public. L-a găsit în rândul tinerilor români interesaţi de limba germană a (Timișoara nu duce lipsă de astfel de oameni-străinilor le este mai ușor să comunice cu cei de aici în limba germană decât în limba engleză). Dar asta nu e tot. Teatrul li se adresează tuturor locuitorilor Timișoarei – pentru cei care nu înţeleg limba germană, spectacolele sunt traduse în limba română.
Deschiderea este o caracteristică a acestui teatru și în ceea ce privește repertoriul. Lipsește un program clar – dar acest lucru este intenţionat. Teatrul German de Stat consideră acest lucru un aspect important al diversităţii. La sfârșitul anului 2012, chiar înainte de cea de-a 60-a sa aniversare, a fost organizat un scurt program de prezentare al teatrului, care a avut rolul de a rezuma realizările acestuia din ultimii ani. Printre altele, au fost prezentate spectacolele Ţinuturile joase, Shaking Shakespeare în regia lui Radu-Alexandru Nica (spectatorii polonezi au avut ocazia de a viziona această piesă de teatru în cadrul festivalului Shakespeare din Gdansk în anul 2011), Neînţelegerea de Albert Camus în regia lui Laszlo Bocsardi, care nu s-a bucurat de un succes foarte mare, și The girl in the goldfish bowl piesă contemporană a canadianului Morris Panych, aflată la graniţa dintre melodramă și teatru absurd, regizată de Radu Afrim, regizor cunoscut și în Polonia.
De la Shakespeare la Cehov, von Horvath, Brecht la Marius von Mayenburg și Volker Schmidt, lista autorilor poate continua pentru multă vreme. Iar lista regizorilor este una la fel de bogată. Teatrul German de stat adună o mulţime de regizori, atât români cât și străini. Dintre aceștia, pot fi menţionaţi Radu Afrim sau Theodor-Cristian Popescu, regizori români, sau regizori din afara graniţelor precum Jurij Kordonski, Brian Michaels sau Clemens Bechtel.
Scopul teatrului este de a crea o platformă multiculturală, în care diferite trenduri din teatrul românesc și european se pot întâlni. În planificarea acestei strategii, teatrul s-a inspirat din ideea multiculturalităţii scrise în istoria regiunii. Este posibil ca o altă sursă de inspiraţie să fie și faptul că Teatrul German se învecinează cu alte două teatre publice – lucru unic în Europa – teatre care folosesc două limbi și invocă două culturi diferite. Faptul că germana este limba oficială a teatrului s-ar putea dovedi a fi un lucru benefic, întrucât, pe de o parte, deschide posibilitatea unui contact și schimb artistic cu teatrele din Germania, putându-se afirma astfel pe scenele și festivalurile germane, iar pe de altă parte, le oferă șansa de a primi finanţare din partea instituţiilor germane susţinătoare ale acestui tip de cooperare. Teatrul German de Stat primește o astfel de finanţare, însă aceasta nu este una consistentă. (Aproximativ 80% din bugetul acestuia provine de la Municipiul Timișoara.) Ambiţia directorului este una incontestabilă, însă nivelul producţiilor este unul variat din cauza lipsei fondurilor.
De la Strinberg la Frljić
Un proiect care se potrivește perfect pe această strategie și care promovează ideea diversităţii este Festivalul European de Teatru Eurothalia. Este un eveniment relativ nou, care se organizează începând cu anul 2009 în mod neregulat – din motive financiare. Anul trecut în noiembrie a avut loc a treia ediţie a festivalului. În programul de teatru, Lucian Vărșăndan declară ,,încă o dată, obiectivul acestui festival de o săptămână este să prezentăm publicului trendurile din teatrul german și cel român. Rezultatul acestui lucru va fi un melanj de subiecte și tendinţe din care sper ca spectatorii, să perceapă un amestec interesant de limbi și culturi.” Acesta mai declară ,,pot spune cu bucurie că festivalul va aduce în România spectacole aclamate în străinătate, dar va atrage atenţia și asupra multiculturalităţii teatrului din România, cu diversitatea și multilingvismul acestuia”.
Ce le-a oferit ultima ediţie a Eurothalia spectatorilor? 11 piese foarte diferite între ele, din 6 ţări. Un tânăr regizor danez pe nume Kijkeen naar Julie a pus în scenă un spectacol interesant, bazat pe ,,Domnișoara Iulia” de Strindberg, sub formă de documentar, în care actorii sunt așezaţi în spatele unui perete de sticlă, și în locul dialogului, o voce din fundal descrie ceea ce se întâmplă între personaje dintr-o perspectivă psihologică, biologică și etică, lăsând loc de interpretări din partea publicului. În piesa Tragedie dentară de Jean Claude Grumberg, în regia lui Felix Alex de la Teatrul Evreiesc de Stat din București, Maia Morgernstern, actriţă cunoscută pentru rolul din filmul Patimile lui Hristos al lui Mel Gibson are rol principal. Este o poveste tragică, presărată pe alocuri cu momente de umor, despre un dentist evreu care și-a pierdut una dintre fiice într-ul lagăr de exterminare, iar pe cealaltă în sihăstria unei mănăstiri catolice. Au fost, de asemenea, și câteva spectacole din teatrul polonez. Din opera lui Jan Kochanowski a pusă în scenă piesa Ivona, prinţesa Burgundiei în regia lui Krzysztof Garbaczewski, iar teatrul maghiar din Timișoara a pus în scenă Gardenia, regizată de Elżbieta Chowaniec. Cea de-a doua piesă nu a avut un succes foarte mare, la fel ca piesa pusă în scenă de gazde, Nunta micilor burghezi de Brecht, în regia lui Alexandru Dabija. Piesei Gardenia i-a lipsit o anumită subtilitate, și, mai ales, n-a lăsat loc de prea multe interpretări, Brecht fiind conservator și plictisitor. De asemenea, a apărut și Oliwier Frijic cu spectacolul Urăsc adevărul!. În această piesă sunt prezentate experienţe din trecutul regizorului, legate de istoria și dozolvarea Iugoslaviei.
Bilanţul festivalului a fost unul pozitiv. Spectacolele de teatru au fost la cel mai înalt nivel, și au arătat diferite feţe ale teatrului european, cum și-au propus. Toate scaunele au fost ocupate, publicul a fost încântat (ei bine, dacă ar fi să evaluăm un festival bazându-ne pe încântarea publicului, s-ar putea ca acesta să fi fost cel mai bun festival din Europa, având în vedere entuziasmul de care a dat dovadă publicul român). Tot ce ne rămâne este curiozitatea faţă de ceea ce va prezenta Eurothalia anul viitor, mai ales că există șanse ca ediţia următoare să nu întâmpine probleme financiare.
Timișoara a intrat în cursa pentru titlul de Capitală Culturală Europeană 2021 – o campanie intensă, începută deja, care pune în prim-plan multiculturalitatea regiunii. Teatrul German de Stat din Timișoara și-a declarat susţinerea pentru această iniţiativă și cooperarea în lupta pentru titlu. În timpul unei conferinţe de presă cu primarul orașului, care a avut loc în timpul festivalului de teatru, Lucian Vărșăndan nu a ascuns faptul că așteaptă un sprijin financiar din partea municipalităţii, iar răspunsul primarului nu a fost unul potrivnic.

Autor: Anna Szymonik pentru publicaţia Teatr Magazine (http://www.teatr-pismo.pl/przeglad/785/rumunskie_niziny_i_niemiecki_teatr/), Polonia.

Mulţumim Mariei Jessica Crauciuc pentru traducerea textului din limba poloneză.